Caută după:





 
 
 

CASELE

Transmite emoții

Autor: Lilioara Macovei 29-04-2014, 11:14, Povestire pur și simplu, Vizualizări: 1021

Printr-o fericită ori mai degrabă nefericită ocazie, am participat la inspectarea unei case de milioane. Milioane de euro, ţin să precizez, ca să nu încurcăm lucrurile. Exteriorul părea sau nu impunător, acuma nici nu mai reţin bine cum era starea mea interioară, dar ceea ce urma să mi se înşiruie în faţa ochilor, rămâne de tipul blocajului atât verbal cât şi mental.


În primul rând spaţiile tuturor destinaţiilor erau mari de tot, înalte cât două staturi de om cel puţin, apoi întinderea pe orizontală era ceva de neînchipuit. Într-una din ele, intrarea era primitoare şi cu scopul de uimirea ,,intratului". Făcând cunoştinţă cu un mare stâlp cu o circumferinţă generoasă şi cu vârful până în tavan, din cristal în întregime, aveai impresia că te afli într-un vis bogat, altfel nu am cum puncta momentul.


Geamurile duble cât un perete de şase pe trei, despărţite de o bandă acoperită cu foiţă de aur de nu ştiu câte karate, lăsa tot soarele să între în acest hol.
Scările care duceau la etaj, erau o dantelă în lemn de mahon cum nu ai văzut tu niciodată sau poate tu mai ai strămoşi bogaţi, dar eu îţi spun sigur, că nu mi-a fost dat să pun mâna pe aşa ceva. În acest hol imens (nu am înţeles la ce folosea atâta amar de spaţiu) se găseau două fotolii din piele albă (de căprioară) şi o canapea verde crud, cam cât pentru şapte persoane cu distanţă între ele.


Aveam de pus întrebări, dar s-au gâtuit toate, aveam de aflat anumite detalii, dar s-au înfundat între dinţi, toate frazele şi uimirea mea de copil în acest caz, a luat amploare.


Mi se explica leneş într-o stâlcită limbă română (doamna abia venise din America, clar?) şi cu bâlbâielile de rigoare că astea sunt la ordinea zilei la oamenii ca ei din America, adică aşa ca şi business men (mi-a ieşit, am reţinut!)


Mi s-a pus un fel de ceaţă pe ochi, atunci când la etaj pe tavanul livingului (să ştiţi că am memorie!) am văzut o puzderie de mici globuleţe din crom şi între ele altele dintr-un fel de cristale, unele învelite în foiţă de aur, altele nu. Privindu-le din centru, bineînţeles de jos în sus, am avut impresia că o să fiu strivită de tona de globuleţe. Holbatul ochilor mei s-a făcut în taină, stăpâna nevăzându-mi trăirea unui vis. Mă atenţionam în sinea mea, poate-poate, mă adaptez realităţii, dar nu s-a întâmplat minunea.


Nu am avut eu aşa mari eşecuri în viaţă, acolo să fi fost vreo două-trei mii, ca după ele să mă fi simţit umilită de ceva anume, dar oameni buni, nu vedeam realitatea şi pace bună.


Mă gândeam şi eu, cât să fi muncit ca să ai neruşinarea să iroseşti atâta oboseală pe un stâlp din cristal, pe mii de cutii cu foiţă de aur, pe tone de crom şi alte nemaivăzute de mine în viaţă şi pentru ce?
- Cine ţi-a spus că a muncit?
- Da, bună întrebare!
Am uitat să vă spun că jos, diametral opus cu uşa de la intrare, era o altă uşă ,, senzorială" şi după ea se deschidea o perspectivă extrem de obositoare a unui birou, al soţului. O combinaţie ruşinoasă de culori pornind de la un portocaliu prea obraznic pentru vârsta domnului şi terminând cu tavanul aurit tot cu foiţă de aur, m-a făcut să devin varză, varză tocată mărunt.
La o masă lungă de vreo cincisprezece metri, stăteau semeţe nu mai ştiu câte scaune, cu spătarele sculptate şi şterse de praf de câteva minute, toate învelite cu mare artă în piele roz.
- Roz?
- Roz. Reţin foarte bine.
- Roz?
- Întocmai.
- Roz?
- Da dragă, există şi culoarea asta şi nu te mai mira, că paharele erau negre.
- Roz?
- Nu, negre şi vino, să te scot din priză.
Ceasul de pe peretele opus scaunului domnului gazdă, era albastru, iar limbile albe, mare cât o roată de car. După o aşa spusă bibliotecă, doamna mi-a arătat o ieşire afară, în caz că ar îndrăzni niscaiva hoţi să facă vreo prădare. Mi-a făcut o demonstraţie cu telefonul mobil, cum se închid ferestrele, dacă este primit mesajul în caz că există vreun hoţ în casă.
Tot aici la parter, erau trei camere pentru diferiţi oaspeţi, trei băi cam cât un apartament fiecare, un dressing (aşa se spune la complexul de şifoniere!), dar unul mare, o bucătărie cât un hangar cu zeci şi zeci de aparaturi, expoziţii cu farfurii aurite (ce-or fi având oamenii ăştia cu auritul că nu sunt de sorginte ţigănească sau nu-mi dau eu seama?), pahare la fel şi ca să spun adevărul, bucătăria era lună de curată, pentru că toată familia ia masa în oraş.
La etaj se întindeau parcă fără sfârşit dormitoare, care mai de care mai colorate, cu statui reprezentând cai, maimuţe şi broaşte ţestoase. Nu mai ştiu cam pe unde am văzut întinse pe jos ca semn de supunere faţă de stăpâna casei, blănuri de animale, parcă prea mici în comparaţie cu dimensiunea camerei.
Scări spiralate din marmură de Carrara, mobilă din mahon, cireş, abanos, castan roşu, teak şi wenge, lumini care veneau din globuri din aur, ornamente la ferestre din mozaicuri de calitate, uşi care se închideau şi se deschideau la o dirijare de mână şi câte şi mai câte, căci nu le mai ţin minte, toate m-au ameţit.
Casa era de vânzare. Doamnei nu-i mai plăcea atâta vedere la munte şi pentru că mai aveau două case mai mari, una la Miami şi una în Elveţia, de ce să mai stea aici?


E şi de înţeles, chiar de ce aici, când răsfăţul putea să fie în altă parte, aici dragă te cam ştie lumea şi atâta timp cât plictiseala e destul de mare, merită făcută o schimbare în viaţa ta, nu?
- Ce să spună o mută ca mine?
Eram răvăşită, uimită, blocată şi atunci când al naibii de nod ţi se pune în gât, apoi nu ai voie să vorbeşti, căci nu te mai recunoşti nici tu.
Văzusem în revistă multe case, luxoase, mari, dar altfel erau acolo. Aici şi acum le pipăiam, le vedeam de la un metru distanţă şi alta era percepţia. Pasiunea gazdei pentru corpurile de iluminat se vedea de la intrare. La etaj era o mare aglomeraţie de globuri, care aurite şi cu bobiţe de diamante false, care colorate strident fără legătură cu ambientul, care ieşeau din tavan, care din pereţi, oriunde te uitai, vedeau sclipiri şi reflecţii inedite.
Un dormitor era complet alb. Sincer era ca o intrare în meditaţie cu iz de spital. Aici, totul era opera domnului gazdă, el voia linişte şi iar linişte după toată munca lui de... că nu am înţeles cu ce se ocupă, în acest spaţiu totul era odihnitor.
De la geamul unui dormitor capitonat numai cu piele lila, am văzut în curte o mare piscină şi mi-am cerut permisiunea ca atunci când coborâm să o văd.
Mi-am continuat ,,inspectarea" de la etaj. În toate camerele indiferent de destinaţie, erau lucruri foarte scumpe, chiar dacă pe mine, unele culori mă uimeau. Un lucru m-a impresionat, existenţa tablourilor semnate de mari artişti, la preţuri pe măsură, numai că doamna casei, le cam încurca pe toate în afară de banii cheltuiţi pe ele.
Mă gândeam, cât este de atentă stăpâna casei, cu banii ei, cu averea imensă, cât despre principii şi alte cele, să le lăsăm spre analiză altora.
Am coborât şi am mers să văd piscina. Era mare, cu scaune albe pe margine, cu ghivece mari cu flori, cu umbreluţe şi umbrele colorate ca la Rio, toate din belşug.
La bar era o fată frumoasă, gata să servească. Am luat loc la o masă din mahon, sculptată migălos şi scumpă foc (am aflat că pentru doi metri pătraţi a plătit pentru sculptură suma de douăzeci de mii de euro) şi am mai pălăvrăgit una alta. Nu era loc de altceva fiindcă aş fi vorbit singură.
Am mulţumit şi am plecat cu gândurile amestecate, cu inima frântă, cu ochii obosiţi.
De unde... ce... cât... de ce... până când... câţi moştenitori... de ce ei... de ce atâta... toate astea se zbenguiau în mintea mea, copleşită din ce în ce mai mult.

Cineva m-a strigat şi când am întors capul în acea direcţie, am văzut ceva care mi-a stârnit o altfel de curiozitate.
O casă din chirpici, cu geamuri strâmbe, fără urmă de cărare fie ea şi din pietre adunate de pe râu mi m-a interpus în drum. Nu ştiam ce să fac, dar mi-am dus paşii într-acolo.


La intrarea în căsuţa mică, m-au întâmpinat şapte perechi de ochişori iscoditori, plus încă două a părinţilor lor. Intrarea lor era şi livingul şi dormitorul şi dressingul (câtă engleză domnule!) şi bucătăria. Paturile erau din cele adunate de pe la ghenă, dar aveau aşternuturi curate şi orânduite cum trebuie. Pe nişte noptiere vechi şi scorojite de vreme, stăteau buluc diverse hăinuţe, toate cu aspect de vechituri, dar măcar miroseau a detergent.
Un raft făcut din scândură negeluită şi fixat în peretele strâmb din construcţie, dar văruit în alb, suporta greutatea unor cărţi învelite în hârtie de pe la reclame, ca să le păstreze cât de cât curate. Peste cărţi erau câteva caiete la fel îmbrăcate şi într-un pahar de plastic recuperat de la coşul de gunoi din faţa barului, erau şapte creioane şi două pixuri albastre.


Bucuria revederii cu cele nouă persoane, m-a transformat ca de atâtea ori, într-o mare plângăcioasă şi fără să mă ascund, mi-am şters ochii cu capătul eşarfei.
De la doisprezece ani în jos atât aveau aceşti copilaşi, dar cuminţenia lor m-a făcut să cred încă de prima dată că nu ştiu a vorbi. M-am înşelat, ştiau mult mai multe, ştiau să vorbească pe rând, ştiau toţi ,,Tatăl nostru", ştiau să numere, ştiau să spună, dumneavoastră", ştiau să mulţumească, ştiau să mă uimească.
O mamă ridată mult prea devreme şi un tată cu faţa gălbejită de nemâncare dar cu ochii strălucitori, trădau o bucurie vizibilă, chiar dacă era de moment.
Sacoşele cu care intrasem în casă, erau privite pe furiş de toţi copilaşii, dar nu îndrăznea nimeni să ceară ceva. Îşi frământau mânuţele, îşi mai frecau ochii şi ca să aibă mereu ocupaţie, îşi aşezau părul.


Cadourile împărţite au făcut să sporească şi curiozitatea micuţilor, dar şi a părinţilor. De fiecare dată când vin aici, nu reuşesc să scot decât câteva vorbe la început, urmează o inhibare şi un plâns interior care mă transpune în omul care tace mereu, perceput poate ca un mut.
Soarele m-a ajutat să-mi justific umezeala ochilor.
- Să fiţi cuminţi!
- Promitem! Când mai vii la noi?
- În curând!
Mi-am dus grăbit mersul şi după vreo cincizeci de metri, m-am întors ca de atâtea ori, să le fac cu mâna. Toţi strigau cu bucurie, dar mi-am amestecat vorbele lor cu plânsul meu.
De ce... cât... pentru ce... Doamne, Doamne! Bine a spus Sholom Aleichem:


,,Viaţa este un vis pentru un înţelept, un joc pentru un prost, o comedie pentru un bogat, o tragedie pentru cei săraci. "



© Lilioara Macovei 29-04-2014, 11:14
  0 0


Tag-uri: Lilioara, proza

Categorie: Proză

Postarea anterioară: Postarea următoare:

Comentează
 
Mesaje Discuții
Prieteni online 0
Nu a fost găsit nici un rezultat...
Mesaje necitite: 0

Conversați cu prietenii dvs și alți membri ai acestui site în Chat, faceți schimb de mesaje și fotografii.

Pentru a discuta în Chat cu mai mulți prieteni sau autori preferați puteți organiza Conferințe.

La Conferință pot participa prietenii și autorii dvs preferați. În cadrul Conferinței puteți discuta pe diverse teme și trimite imagini și fotografii.

Conferințele sunt ușor de organizat! Pentru a invita un prieten sau autor preferat în Conferință trebuie să apăsați butonul "Adaugă conlocutor"



Instrucțiuni de utilizare a chat-ului

Cum pot să încep o discuție în Conferință?