Caută după:





 
 
 

Cântecul ei răzbi peste veac, ci eа n-a mai ajuns acasă...

Transmite emoții

Autor: Administrator Weblogro 30-11-2013, 00:34, Biografii, Vizualizări: 1896

Cântecul ei răzbi peste veac, ci eа n-a mai ajuns acasă...

 

  Ultima dată a cântat acasă, la Chişinău, pe scena cinematografului „Odeon", în 1929, cînd avea 19 ani, în spectacolul „Cadavrul viu" (L.Tolstoi), după ce, cu un an mai înainte, a cântat, tot într-un spectacol cu „Grupul praghez„ al Teatrului Artistic din Moscova, în „Sărăcia nu-i cusur" de A. Ostrovski. Dar nu a văzut-o nimeni cântând, doar au auzit-o, deoarece în rol era o altă actriţă, care juca pe scenă şi numai „dădea din buze", iar Maria cânta din culise, din spatele cortinei. Ci şi aceasta se numea să fii „norocoasă" în condiţiile Chişinăului de atunci. Copilele de mahala, colegele de la Şcoala „Maria Niţă" o vedeau „norocoasă" şi ele, cât era mică, pentru că trăia chiar lîngă biserica Sf. Vineri (Bis. Ciuflea), unde, la opt ani, „a avut noroc" de părintele Constantin Midari, conducătorul corului în care va cânta Maria, acel care, chipurile, o tot „ţistuia": „Să nu cânţi prea tare...". Pentru că avea un „glas de cristal" ce le acoperea pe toate. Apoi iară va fi norocoasă pentru că la 10 ani va fi auzită de părintele Mihail Berczovschi şi va fi luată în corul Catedralei, unde acesta era şi dirijor, şi compozitor, şi îndrumătorul spiritual al Mariei: „Trebuie să înveţi, fetiţo!... Du-te şi învaţă, nu lăsa!". „Norocoasa"!... Dar oare nu au avut acelaşi noroc alţi zeci şi sute de corişti şi de la Sfânta Vineri, şi de la Şcoala de Muzică, şi de la Conservatorul „Unirea"?... Dar s-au stins în anonimat... Or, câţi dintre ei vor ajunge să fie aplaudaţi la Praga, Salzburg şi Bruxelles? Pe câţi îi vor ovaţiona Roma şi Zurihul, Moscova şi Riga, Londra şi Bucureştiul! Este drept, acasă încă nu e cunoscută decât drept cea mai „norocoasă" coristă. Nu va trece mult şi o vor venera la Berlin şi Drezda: acasă, încă nu. Viena o va potopi cu flori şi veneraţie cum pe foarte puţini alţii. Acasă, nu. A existat oare vreo mare scenă de operă, în toată Europa, care, pe parcursul a aproape 2 decenii (1931-1949), când a înflorit soprana Maria Cebotari, să se cânte vreo operă mare şi ea să nu fie printre protagonişti? Acasă, nu!... Iar când, peste ani şi ani, prin 1945, CÎND VA FI CELEBRĂ, dar va trebui să fugă de spumegarea fascismului în vogă, merge iarăşi la Salzburg, Viena, Paris. Oriunde, numai acasă, nu.

 

  Şi iată că era una dintre atât de puţinele în toată lumea! „Norocoasa"!... Oare noroc să fie să trăieşti printre străini?!

 

  Cronicarii de epocă o vor aprecia cu cele mai dogoritoare epitete: „soprana absolută", „prima interpretă a lui Puccini", „valorosul ei soprano argintiu", „ultima mare cântăreaţă a Vienei", „necunoscuta de la Sena", „o nouă stea pe firmamentul operei germane", „artista de geniu". Acasă n-o va auzi nimeni. Căci nu va mai reveni să cânte niciodată.

 

  Ca să i se poată dimensiona raritatea şi originalitatea, i se vor alătura nume ca Maria Callas, Maria Malibran, Renata Tabaldi, Monserat Cabalie, Claudia Muzio. Dar, parcă fiind incompletă ierarhizarea, îi vor evoca pe Enrico Caruzo, Benjamino Gigli, pe Fiodor Şaleapin etc. Şi, încă, nedefinind-o în întregime, î-i vor compara vocaţia şi forţa de consacrare cu cele ale lui Arturo Toscanini, Serghei Rahmaninov, Artur Rubinştein etc. Iar când o vedeau cântând şi dansând îi apreciau graţiozitatea, plasticitatea şi firescul alăturându-i-se alte nume: Catalani, Pasta, Lind, Zontag, Cuza, Ursuleac, Petrova, Pavlova. Cei de acasă nu o vedeau, doar arar, în vreun film ca „Fata în alb" sau „Inimi tari" (deşi s-a filmat în vreo zece pelicule), ci nu o ascultau, pentru care motiv se ştia tare puţin despre dânsa. Ba da, i-au ascultat acasă „vocea angelică" doar până la vîrsta de 16-18 ani. Când încă nu era „unul dintre miracolele lumii", „uluitoarea de la Opera germană", „adorabila... delicata... eleganta...". Mai unde, acasă? Mai când, acasă? Cam atât...

  Darul-harul micuţei Cebotari nu-l încăpeau strimtele instituţii culturale ale Chişinăului de atunci, cum colivia unui porumbel nu încap aripile albatrosului falnic. Strâmt în casa părintească (au fost 12 copii), strimt la „Unirea" şi în corul de la Seminarul „Maria Niţa". Iar visul ei - ah, visul ei! - era să cînte în scenă, ca Lidia Lipcovscaia, în „Boema"; sau ca altistele din puţinele filme de la „Orfeum", „Colizeu", „Expres" din Chişinău, unde apăreau Meri Picford, Pola Negri, Liliana Ghish, Gloria Svenson, Vera Holodnaia, Ivan Mozjuhin, Rudolf Valentino şi alte nume din străinătate.
Strîmtoarea de-acasă „a dus-o" în străinătate pentru totdeauna. Şi visul. Nu există pe lume supostat mai neînduplecat decît visul!... Era prima? Era unica?
Desigur, iniţierea în muzică la Seminarul învăţătoresc „Maria Niţa", Corul mitropolitan, lecţiile de canto la „Unirea" cu ilustrul Atanasiu-Gabrielli şi doamnele Dicescu şi Zlatova... Desigur, concursurile şi corurile in Casa eparhială, unde putea asculta muzica compozitorului în sutană Be-rezovschi, concerte ale compozitorului Eugeniu Coca. Ba chiar a şi cîntat (avea 14 ani) cu ocazia sosirii la Chişinău a regelui Ferdinand şi a reginei Maria, cînd Corul metropoliei va cînta în cinstea înalţilor oaspeţi. Peste un an (avea 15 ani) iară va cînta arii din „Tosca" (G.Puccini) şi „Aida" (G. Verdi). îi plăcea să-i vadă admirind-o pe colegii de la liceele şi şcolile din oraş, pe studenţii de la Conservator. Dar acestea erau apariţii sporadice, cu numere de concert, iar ea se vedea interpretînd toată opera „Boema", ca Lidia Lipcovscaia. Ea se vedea în „Tosca" şi „Traviata". Ea se vedea în „Madame Butterfly" şi „Romeo şi Julieta". Oare cine nu s-a visat o Julietă aevea!?.... Iar pentru aceasta era nevoie de noi lecţii, de alte studii, mai aprofundate. Ci toate cereau bani, cereau scenă de teatru cu repetiţii permanente, cu orchestre profesioniste. Ea rîvnea nu scene de îndoielnică valoare ca cele de la cinematografe sau de la Şcoala de dans a doamnei Gurovici.
Cântecul ei răzbi peste veac, ci eа n-a mai ajuns acasă...
Exista şi Sala nobilimii a fostei „Blagorodnoe sobranie" unde se dădeau spectacole uneori, chiar avea să se deschidă Opera basarabeană. Dar pe cît timp? Şi-apoi,acolo era elita... Elita... Iar ea nu vroia să se producă în aglomerările din „La şapte butoiae" sau la „Kaluga", sau la „Moscova" ori la „Semeinîi krujoc", bodegi cu public prost famat. Ea se vedea mare, căci se simţea mare. Chiar mare era.
Iată de ce la vîrsta de numai 18-19 ani (1928-1929), cu ocazia sosirii la Chişinău a „Trupei prageze" a Teatrului Mare din Moscova, condusă de Alexandr Vîrubov, Maria Cibotari, „norocoasa", se rupe de casă, cu voia părinţilor (numai după ce A. Vîrubov o va cere în căsătorie, „norocul ei că s-a măritat cu Vîrubov" (zic! noroc să fie oare să te măriţi cu un bărbat mai în vîrstă decît... propriul tată?!) şi pleacă în turneu cu această trupă de actori ruşi, deşi talentaţi, de fapt, nişte refugiaţi din mediul ameninţător al regimului bolşevic instalat în Rusia odată cu răsturnarea împăratului Nicolai Romanov. Pleca spre Praga şi Paris. Apoi spre Drezda şi Berlin. Acolo, la Berlin, îşi va desăvîrşi studiile şi va debuta (la Drezda, 15 aprilie 1931, în „Boema") într-un spectacol pe care şi 1-a dorit toată viaţa. Apoi... nesfîrşitele turnee... Va face înconjurul european, mereu crescîndu-i aripile. Cântecul ei va răzbi peste veac, dar ea nu va mai ajunge acasă. Doar sporadic: ba cînd i s-a îmbolnăvit frăţiorul, dar, pornită spre casă, nu-1 va mai prinde în viaţă. Ba cînd va fi împuşcat tatăl în plină agonie de război... în romanul său „Recviem pentru Maria" (genial titlu!) Vera Malev redă atmosfera prin descrierea prohodirii acestui băieţaş (talentat şi el, care murea cu biletul de tren în mînă, cu visul pornit spre Maria), asistat de Corul Metropolitan, cînd se ştia că va cînta şi Maria, cea vestită şi „norocoasă", cea ilustră. O fi fost aceasta în realitate? In presa de epocă s-au scris multe şi diferite: unele calde, altele grele, de care cîntăreaţa se scutura ca de nişte umbre de vis urît. Mai cu seamă cele legate de timpul aflării sale în Germania (1931-1945). Aici i s-a produs debutul (1931), aici se va recăsători (în 1938, cu actorul austriac Gustav Diessl), după divorţul cu rusul Alexandr Vîrubov. Aici va trăi groaznicele timpuri ale războiului, deşi, fiind distinsă, nu era şi protejată de vicisitudinile vieţii. A ştiut oare cineva ce viaţă încrincenată avea ea în inimă în atît de scurtul popas printre cei vii?! Au existat şi clipe de mare bucurie. Aici, la Berlin, îl va naşte pe Peter, fiul mai mare, de care o va lega o dragoste plină de temeri şi nelinişti, care nu se vor încheia niciodată, dat fiind specificul activităţii sale şi vitregiile destinului. Şi tot de aici, cum spuneam, va fugi, în 1945, spre Viena, spre locurile unde îşi mai purtase paşii în tinereţe. Un an după terminarea războiului îl va naşte pe al doilea copil, Fritz, care va rămîne orfan la nici patru ani împliniţi: mai întîi, moare tatăl, Gustav Diessl (1948), apoi şi mama sa (1949) Maria Diessl-Cebotari, cea care a fost pentru toată lumea, iar pentru noi în mod excepţional, „soprana absolută" a muzicii de operă a lumii...


  0 0


Categorie: Persoane deosebite

Postarea anterioară: Postarea următoare:

Comentează
 
Mesaje Discuții
Prieteni online 0
Nu a fost găsit nici un rezultat...
Mesaje necitite: 0

Conversați cu prietenii dvs și alți membri ai acestui site în Chat, faceți schimb de mesaje și fotografii.

Pentru a discuta în Chat cu mai mulți prieteni sau autori preferați puteți organiza Conferințe.

La Conferință pot participa prietenii și autorii dvs preferați. În cadrul Conferinței puteți discuta pe diverse teme și trimite imagini și fotografii.

Conferințele sunt ușor de organizat! Pentru a invita un prieten sau autor preferat în Conferință trebuie să apăsați butonul "Adaugă conlocutor"



Instrucțiuni de utilizare a chat-ului

Cum pot să încep o discuție în Conferință?